La ce ajută dacă nu te oprești la un adevăr acceptat de toată lumea.

 

[Tipul conținutului: povestire]

***

Ne cam temeam de Vlădoreanu, proful de Mate din liceu. Arunca cu tot felul de ghiulele în noi. Miștouri ușurele sau greoaie, auci, toate usturau. Ba ne trânteau de toți pereții, ba ne înroșeau obrajii. Ne băga deseori frica-n oase. La lucrarea de control, dacă te suspecta de ceva, îți flutura de la catedră, ca la fotbal, cartonașul galben sau roșu – caz în care, moaaaaa, erai mâncat.

Într-o zi ne-a scos pe rând la tablă și ne-a trosnit în masă. Cred că jumătate din clasă am rămas corigenți. Fiind la profil de Limbi Străine, cu una-două excepții, eram nătăfleți la Matematică.

Dar erau și zile când, la ora de Mate, ne dureau burțile de râs. Avea ceva aparte la dantură care, atunci când vorbea, îi dădea o figură de vampir – unul cu cap rotund și pe jumătate chel. Plus că purta o haină lungă și înfoiată, ca a lui Rumburak din serialul Arabela. Dar nu de înfățișarea lui de poveste râdeam, ci că scotea din arsenal genul ăla de ghiulea care mai degrabă amuză decât jignește. Gen: cu matematica pe care o știm noi, avem șanse mari să găsim loc de muncă la o fabrică de topit gheața.

Întrebări. Alte întrebări.

„Se spune că 2+2=4”, ne-a zis într-o zi.

Hopa, asta e ceva nou. Care e treaba, că nu ne prindem? Mesajul, reprodus din memorie, era să nu ne oprim la ceea ce este demonstrat și acceptat de toată lumea, ci să pui mereu întrebări. Alte întrebări. Să chestionezi, din toate unghiurile, ceea ce pare un răspuns sigurGândirea critică este pământul fertil unde se prind și cresc sănătos semințele explorării, ale creativității și ale scepticismului constructiv. N-a spus-o cu vorbele astea, dar așa suna mesajul.

Nu știu câți dintre colegii mei de liceu își amintesc faza cu „se spune că 2+2=4”. Însă mie mi s-a înșurubat în creier atât de adânc încât nici cu dalta n-o mai scoți.

Eram îmblânzită, dar mai ales recunoscătoare

Cu toate cartonașele galbene, notele proaste și mișto-urile acide, Vlădoreanu nu mă făcuse în sânge. Îi întorceam replica spontan. Iar pe el, treaba asta – în care proful nu vedea obrăznicie, ci un mod liber și inteligent de a-i opune rezistență – îl distra.

Cred că tocmai de-asta a venit la mine, într-o zi, cu o propunere năucitoare:

– Uite ce e, Ghițulescu! Mi-e clar că nu-ți place Matematica. Ești la clasă de Limbi Străine, n-o să te mai bat la cap. Dar: dacă nu vreți Mate, acceptați să vă învăț, la schimb, altceva? 

Așa m-am apucat de Japoneză, în clasa a XI-a.

Hiragana, Katakana, primii Kanji, gramatica de bază și conversația de zi cu zi le-am scos cu cleștele de la un prof de Mate poliglot, care băgase sperieții-n noi. Manualul de Japoneză al Angelei Hondru, pe care Vlădoreanu mi l-a oferit fără să-mi ceară vreun ban, l-am mâncat cu copertă cu tot.

De fapt, n-a cerut niciodată niciun ban nimănui pentru ceea ce nu era treaba lui să ne învețe.

Colegii care intraseră în aventura asta au renunțat rând pe rând la lecțiile de Japoneză din week-end. Eu nu.

Cine s-ar fi gândit că va veni o zi în care o să plec cu drag la școală sâmbăta dimineața, pentru întâlnirea cu Vampirul? Dârdâiam iarna de mă lua naiba în sala de clasă neîncălzită. Caligrafia îmi ieșea prost din cauza degetelor înțepenite de frig. Scoteam aburi când pronunțam ka (o silabă pe care japonezii o plasează la final de propoziție în loc de semn de întrebare). Dar nu măcăneam. Nu înjuram conducerea școlii. Nici primarul. Nici sistemul. Eram îmblânzită, dar mai ales recunoscătoare.

Cu o parte din colegii de liceu, după 20 de ani (I.C. Brătianu, fost Nicolae Bălcescu, Pitești)

Influența unui profesor știi când începe, dar habar nu ai când se termină

Boaba mea de Japoneză s-a rostogolit și avea să crească până m-a pocnit cu forță, niște ani mai târziu, într-o banală zi de facultate. Ziua aia și episodul care i-a urmat – poate o să povestesc cândva – mi-au demonstrat cât de adevărată e vorba asta: că influența unui profesor știi când începe, dar habar nu ai când se termină. 

Mereu mă gândesc la cât de mult m-au modelat profii de care m-am lipit când eram puștoaică – Română, Engleză, Franceză, Istorie, Geografie, Filozofie, Literatură Universală sau Mate. Nu aveau cine știe ce formări, training-uri sau rezultate academice care să deschidă programele de știri. Dar, unind punctele între toți acești profesori, rezultă o ecuație care îi bagă pe toți în aceeași paranteză. O ecuație fără necunoscute: bun-simț, înțelepciune, dragoste, răbdare sau înțelegere, după caz.

– Ghițulescu, cum o să te faci tu ziaristă dacă nu știi benzenul?

Profa de Chimie avea un stil mai blând de a ne înțepa. Dar eu zâmbeam, împăcată, la formula pe care o lăbărțasem pe tablă. Chimia nu mă atrăgea și cu asta, basta!

– O să mă fac ziaristă, profa, o să vedeți!

Mustrarea ei se înfunda acolo.

Se spune că sistemul de învățământ din România este slab și necompetitiv. Care ar fi, oare, întrebările corecte pe care le merită?

***

©Larisa Ghițulescu. Acest text este protejat de drepturi de autor și nu poate fi copiat – integral sau parțial – , și nici utilizat în vreun fel fără acordul scris al autorului.

 

© 2018 Larisa Ghitulescu.