Adevărul brutal despre zbaterile unui alpinist. In memoriam Zsolt Torok (1973-2019).

Alpinistul rus Alexei Bolotov (1963-2013) era de părere că celebritatea nu ar trebui să însemne nimic pentru un alpinist. „În alpinism nu e ca în tenis sau fotbal. Celebritatea nu te ajută în sportul ăsta”, spunea el într-un interviu, cu câțiva ani înainte să moară.

Puțin cunoscut publicului larg – în schimb, o somitate în restrânsul cerc al alpiniștilor de elită și cunoscătorilor – Bolotov s-a prăvălit în gol trei sute de metri pe Everest, în 2013. A murit pe loc. Pe bune, ce-ar fi putut face celebritatea pentru Bolotov, în acea fatală secundă a prăbușirii lui?

Clădit de școala rusă de alpinism, probabil cea mai dură și autentică dintre toate, unde mușchii se încordează pentru bărbăție și onoare – nu pentru bani, sponsori și publicitate, apucătură relativ recentă într-un sport aproape îngenuncheat de o mașinărie fără scrupule –, Bolotov avea gândirea antrenată printre ghearele morții, unde obișnuia să se cațere, încăpățânat ca un berbec. La fel îi erau și vorbele. Directe, fără menajamente în stil occidental.

Autentic și unic

Alpinistul Zsolt Torok, 46 de ani, s-a prăvălit în gol și a murit în Munții Făgăraș, iar vestea a cutremurat ieri comunitatea. Reputația de excelent cățărător și leader de echipă și-a clădit-o în decenii, prin spectaculoasele sale ascensiuni în Alpi / Trilogia (Peretele Nordic Eiger, Matterhorn și Grandes Jorasses), pe Nanga Parbat – ruta Schell (Pakistan), Peak 5 (Nepal), Cerro Torre (Argentina), Pumori (Nepal) dar și în verticalele din Carpații românești. Cel mai recent succes al său, din octombrie 2018, este premiera mondială pe Muntele Pumori din Himalaya nepaleză.

Fără a-i compara, dar Zsolt avea, ca și Bolotov, o gândire antrenată la limita morții, era un cățărător talentat și tehnic, complex, la fel de încăpățânat uneori, sensibil ca un artist, mai tot timpul inovator și, fără doar și poate, a fost singurul alpinist român care obișnuia să atace frontal și public subiecte sensibile în comunitate, fără mănuși.

De fapt, tocmai acest stil neșlefuit îl făcea pe Zsolt autentic și unic. Un agent al schimbării.

El critica, de pildă, mediocritatea unor jurnaliști – îl râcâiau de-a dreptul titlurile în care un alpinist mai „cucerea” ceva în Himalaya, deși subiectul știrii era, uneori, chiar el.

– Cum își fac oamenii ăștia meseria? Zi-mi și mie, că ai fost printre ei, mă întreba câteodată.

– Cum se vede. Dar tu de ce nu ieși, să semnalezi lucrurile astea?, întrebam

– Ar schimba ceva?

– Ajută, pe termen lung. Corectezi azi, mai îndrepți mâine.. ușor-ușor lumea poate fi educată. Nu vezi că ceilalți tac? Le convine, alimentează, ciupesc un ban la câte-o „cucerire”, federația se face că plouă… Dacă nu vorbești tu, atunci cine?

Știe toată lumea în comunitate, și toată lumea o ascunde sub preș: manipulările sunt înghițite cu ochii închiși de public și, în cele din urmă, de noii Dumnezei ai acestui sport: sponsorii și politicienii.

Sunt mulți cei care decid bugete și sponsorizări, dar nu pricep, deși informația se află la un click distanță, că Everestul nu e același lucru cu Himalaya. Pe Zsolt îl rodea această zbatere sisifică. „Mi-e mai greu să duc aceste lupte de lămurire decât să urc un munte. Am obosit”, mi-a mărturisit într-o zi la telefon.

A început să sancționeze și neadevărurile împrăștiate de alți alpiniști-prieteni – cum ar fi cel despre premierele românilor nemaifăcute în Himalaya, preluat pe nemestecate de un jurnalist nedocumentat de la RFI România.

– Eu dacă merg mâine la un sponsor nou să-i cer bani pentru Pumori, proiect de premieră mondială, cum am mai făcut, n-o să-mi râdă în nas că-l mint? M-am lămurit că sponsorii se iau după presă… și dacă acolo citesc balivernele unor celebrități, pe-alea le cred, pe-alea le finanțează.

Când îmi spunea toate astea, în iarna lui 2018, Zsolt abia coborâse de pe Cerro Torre (Patagonia, America de Sud). Mă suna din aeroportul Buenos Aires, nu mai avea stare să aștepte până ajunge în țară. Era furios că un interviu dat de un alpinist român, o să îl numesc Y, propaga mesajul că românii nu făcuseră premiere în Himalaya; dar că acel Y urma să facă o astfel de premieră.

În realitate, lucrurile stăteau fix invers. Alții realizaseră premiere, dar Y nu.

– Păi știți voi în comunitate… și cam atât, i-am zis. Arată-mi un jurnalist care verifică și sapă. N-o să vezi. Vrei schimbare de paradigmă? Pune degetul pe manipulare, demonteaz-o public.

Dacă nu tu, atunci cine?

Fair-play și adevăr. Apoi restul.

Nu orgoliul îl împingea pe Zsolt să devoaleze derapajul, ci mai degrabă spiritul de fair-play și respectul pentru adevăr la care, credea el, publicul trebuie să aibă acces. Avea un simț al fair-play-ului atât de ascuțit încât nu uita să felicite pe nimeni niciodată – un gest extrem de rar printre alpiniști, considerați orgolioși și individualiști.

Mânată de aceeași convingere ca și Zsolt, că adevărul, valorile și standardele înalte au nevoie să pătrundă la suprafață și să primeze în fața intereselor, am fost dintr-o bucată întotdeauna, și nu purtam mănuși nici când era vorba de acțiunile lui sau de comunitatea pe care se străduia s-o aducă laolaltă.

Observațiile mele îl usturau uneori, alteori îl scoteau din sărite, dar de cele mai multe ori alteori asculta cu atenție și prețuia feedback-ul. Una dintre cele mai lungi și dure discuții am avut-o după moartea celor doi copii, Dor Geta Popescu și Erik Gulacsi, în Munții Retezat (aprilie 2017). Aflat atunci în Himalaya, el a anunțat pe Facebook că, în cazul în care proiectul de rută nouă la care lucra are succes, va purta numele celor doi copii „alpiniști”.

– Zsolt, părerea mea e că ai făcut o greșeală tactică majoră, ca model și formator de opinie. Știu că ai spus la emoție, că îți pare rău, toți simțim la fel… Dar nu o poți valida pe Dor Geta Popescu ca alpinistă. Punct. Hai la rece: ea era un copil, incapabilă să evalueze singură riscurile din teren, să gândească lucid, să ia decizii, să echipeze un traseu, darămite să urce un munte. Păi dacă nu poți face toate acestea prin forțele tale te mai poți numi alpinist? Ea a murit că a decis ea ce are de făcut… sau că a decis un adult, pentru ea?

S-a deschis un dosar penal, analizează asta… Îi deschizi muntelui Peleaga dosar penal că i-a scăpat o avalanșă?

În plus, mârșăvia asta inventată și hrănită de federație și presă, cu copiii-minune, „alpiniști de altitudine”, trebuie să înceteze, i-am spus.

– Ce au făcut, Zsolt, alpiniștii noștri atâția ani? Șușoteau pe la colțuri când copila era vie, coceau porecle, făceau mișto de vulcanii pe care-i poți urca și-n adidași. Dar niciunul, unul singur, nu s-a delimitat public… Niciunul nu a demascat hoaxul (făcătura – n.a.)… ca să nu supere federația cumva? De ce n-ați spus nimic? De ce tăceți toți acum?

Dacă nu deschizi tu gura, care ai o părere proastă despre federație, asumată, atunci cine s-o facă?

Alpinistul arădean tăcea și încasa critica, deși responsabilii direcți erau alții, pe care el însuși îi confruntase în diverse ocazii.

Nostalgic fiind, și trecând diverse situații de viață prin propriile trăiri din copilărie și adolescență, Zsolt părea sfâșiat de un nesfârșit conflict intern – așa îl simțeam.

Să-și hrănească fanteziile și emoțiile cele mai zguduitoare din copilărie, oricare ar fi compromisul? Sau să se scuture de romantism și să facă ceea ce un bărbat în toată firea, vertical și curajos, ar trebui să facă?

Și-și. Așa era Zsolt. Un cocktail contrastant și tulburător.

Nu orgoliul îl împingea pe Zsolt să devoaleze derapajele, ci mai degrabă spiritul de fair-play și respectul pentru adevăr la care, credea el, publicul trebuie să aibă acces.

Când a vrut să urce Everestul, copilul blond și visător din el, cu zâmbetul naiv și ochii de culoarea cerului a fost care l-a împins acolo. Când a ales să-și concentreze focusul, energia și banii pe Pumori, alpinistul experimentat și ambițios, cu fața brăzdată de asprimea crestelor, și-a spus cuvântul.

Remarcat la Pioletul de Aur

În echipă cu Teofil Vlad și Romică Popa, Zsolt Torok a deschis o rută nouă pe Muntele Pumori (7161m) din Nepal, în toamna lui 2018. A denumit-o Le Voyage du Petit Prince, ca să împace și copilul din el.

Ascensiunea celor trei români este remarcată anul acesta la Pioletul de Aur, recunoașterea internațională a valorii unui proiect alpinistic, la standardele de dificultate, inovație și etică din zilele noastre.

Nu de puține ori vorbisem despre Pioletul de Aur: că în România se dezbate prea puțin despre standardele actuale în alpinism; că la noi încă sunt promovate rezultatele facile, fără valoare adăugată, cum ar fi rutele clasice cu relevanță în anii `60-`80 – standard valoric care modelează strâmb generația care vine; că niciun român nu a câștigat încă un Piolet de Aur.

Ascensiunea pe Muntele Pumori (2018) a celor trei români: Zsolt Torok (stânga), Romică Popa (centru) și Teofil Vlad (dreapta) se află pe lista lungă a ascensiunilor semnificative de anul trecut la Pioletul de Aur, recunoașterea internațională a valorii unui proiect alpinistic, la standardele de dificultate, inovație și etică din zilele noastre.

Pe 2 iulie, am primit un mesaj de la Zsolt: „Suntem nominalizați* la Pioletul de Aur”.

Am zâmbit cu toată fața, m-am bucurat enorm – ce rău îmi pare că nu i-am împărtășit starea de-atunci –, și l-am întrebat la telefon, pentru ultima oară: „dacă nu tu, atunci cine? ”

***

*referitor la lista ascensiunilor remarcabile din 2018, site-ul Piolets d`Or face precizarea că: ″the following is a representative list of significant, innovative ascents in most mountain regions of the World, climbed during 2018, in alpine style, and without using drilled equipment. This is not a list of nominated ascents for the Piolets d’Or″

***

Despre Zsolt Torok:

Zsolt Torok, decedat la 46 de ani, și-a clădit o reputație de excelent cățărător și leader de echipă, în decenii. S-a folosit de știința vieții și a camaraderiei, căpătată în condiții extreme, pentru a forma opinii și insipra dezvoltarea de caractere în spiritul libertății de exprimare, al autenticității, al dragostei față de natură și de țară, și al valorilor.

Ascensiuni notabile (selecții):

  • Trilogia Alpilor – Peretele Nordic Eiger, Matterhorn și Grandes Jorasses. În ascensiunea Pilierului Walker din Grandes Jorasses (2009), Zsolt a fost cap de coardă integral. Janos Torok, cunoscut ca Joe Indianul, un excepțional cățărător, a fost unul dintre partenerii săi de coardă și o sursă de inspirație;
  • Nanga Parbat (8126m) din Pakistan, ruta Schell – versantul Diamyr (4.000m diferență de nivel) în 2013, premieră românească. Expediția pe Nanga Parbat, formată din Zsolt Torok, Teofil Vlad, Aurel Sălășan, Marius Gane și Bruno Adamcsek, este considerată un reper în materie de performanță, spirit de echipă și leadership;
  • Cholatse (6440m), Himalaya (Nepal), împreună cu Vlad Căpușan, premieră românească (2016);
  • Cerro Torre (Patagonia) din Argentina (3128m de perete vertical), împreună cu Vlad Căpușan, premieră românească (2018);
  • Peak 5 (6421m), Himalaya (Nepal), împreună cu Vlad Căpușan, premieră mondială (2016);
  • Pumori SE (7161m) din Himalaya nepaleză, împreună cu Teofil Vlad și Romică Popa, premieră mondială. Ruta noua pe Pumori este în spiritul Pioletului de Aur.

Mentor:

Aurel Sălășan, cățărător, alpinist, schior, care a împărțit coarda și cortul cu Zsolt Torok în expediția pe Nanga Parbat din 2013, spune că Zsolt a fost „un foarte bun mentor”. Pentru acest articol, Sălășan mărturisește că nu îl înțelegea de multe ori, cum lua unele decizii, „dar a ieșit curat din ele”. „Reciproca era valabilă, când ne cățăram împreună îmi spunea câteodată că nu ar fi procedat ca mine. Era precaut, cunoștea bine muntele. Și mai știu că zona asta a Făgărașului, unde s-a întâmplat să moară, îi plăcea cel mai mult.”

Un tip de mare bun-simț, sincer cu oamenii, cu el și cu muntele:

Costin Miu (foto stânga, jos), ghid montan: „În vara lui 2016, am hotărât să ghidăm împreună o tură în Mont Blanc, pe ruta clasică, pe care, culmea, el nu mai fusese niciodată. Eu cu un client, el cu doi, am plecat la miezul nopții de la Refuge de Tete Rousse spre vârf. <Te duci tu?>, l-am întrebat cu respectul cuvenit unuia care tocmai se întorsese de pe Cholatse, un vârf foarte tehnic din Himalaya. <Nu, prietene>, mi-a replicat, <tu conduci, știi mai bine ce-avem de făcut, ai experiență mai mare aici>. Ăsta era Zsolt, un tip de mare bun-simț, sincer cu oamenii, cu el și cu muntele. Îmi tot repet că a murit făcând ce iubea, ceea ce puțini au norocul în viață, dar tot e al dracu’ de greu să accept că n-o să-i mai aud vocea tărăgănată la telefon… ”

Costin Miu (stânga) și Zsolt Torok

 

„Nu am crezut vreodată că, pe timp de pace, se poate instala atâta ură”

Zsolt Torok, citat de Revista Sinteza: „Nu am crezut vreodată că, pe timp de pace, se poate instala atâta ură, rea voinţă şi nepăsare într-o societate care ar avea toate motivele să se dezvolte frumos, să se maturizeze şi să aibă un nivel de viaţă ridicat. De ce România nu îşi poate depăşi limitele când la nivel individual acest lucru îl întâlnim în toate domeniile? Este simplu. Pentru că am ajuns să fim individualişti şi nu mai credem în nimic ce ne poate propulsa la nivel colectiv.”

***

© Acest text este protejat de drepturi de autor și nu poate fi copiat – integral sau parțial – , și nici utilizat în vreun fel fără acordul scris al autorului.

Credit fotografii: Zsolt Torok, Teofil Vlad, Costin Miu

***

Alte articole din alpinism:

Denis Urubko: “I am tired of high altitude. I will make a change

A First on Pumori SE Face: “It’s in the Piolets d’Or Spirit”

Everest Today: A Sign of Devolution

Emoții pe K2: Leopardul, polonezii și firul de păr

K2: How to Climb That Killer Mountain in Winter

© 2018 Larisa Ghitulescu.