Un explorator ceh îndrăgostit de România face o radiografie dură a naturii noastre cândva sălbatice.

Otto Hauck, care de 23 de ani ia Carpații românești la picior, simte cum comercializarea excesivă a munților a devenit o bombă cu ceas. Pădurile dispar sau se îmbolnăvesc; utilajele de exploatare forestieră distrug ireversibil; motocicletele, ATV-urile, șoselele până-n vârf de munte și turismul masiv poluează, iar excrementele umane și deșeurile printre care este nevoit să campeze uneori îl îngrijorează.

Pe scurt: suntem ignoranți, iar natura a început să trimită facturile la plată. Apa deja a început să fie o problemă. Izvoare din Carpați care, acum câțiva ani, erau pline de apă curgătoare, nu se mai zăresc.

 

Tipul conținutului©: Interviu

Otto stoarce cu putere șosetele în care băltește apa, până la ultimul strop. Pune bocancii îmbuibați de noroi la aerisit, în veranda cortului pe care plouă zgomotos, își scutură bine geaca și intră în cort. Aruncă spre sacul de dormit cei patru litri de apă prețioasă, după care a bâjbâit vreo jumătate de oră prin pădure, la lumina frontalei, patinând prin noroi. „Mare noroc că izvorul mai e acolo”, spune el răsuflând ușurat.

Ni se întâmplă, în explorările noastre prin Carpații românești, ca izvoarele marcate pe hartă să fi dispărut cu totul și să fim nevoiți să fierbem apă culeasă de te miri unde. Cu câteva zile în urmă, de pildă, captasem apa dintr-un izvor firav lângă care băltea ulei de motor.

Ne aflăm în Munții Vrancei, unii dintre cei mai sălbatici munți din România. Mai bine zis cândva sălbatici, din moment ce muncitorii muntelui, care meșteresc natura zgomotos, fără întrerupere, au pus stăpânire pe loc. De patru zile, de când ne aflăm în inima Vrancei, într-o traversare pe muchia principală dinspre Nord-Vest, drujbele și utilajele folosite în exploatarea forestieră ne râjnesc non-stop în urechi în timpul zilei. Huruitul îngrozitor vine dinspre toți versanții din jur. Pe unele porțiuni, briza pădurii împrăștie miros de benzină pe poteci.

„Nu era așa dezastru aici cu ani în urmă”, spune cehul blond de 50 de ani care se află la a cincea călătorie prin Munții Vrancei. Otto nu găsește nicio bucurie în a fotografia hăul pe care exploatarea naturii îl lasă în urmă, și nici în a vorbi despre asta. Însă o face de data aceasta, la rugămintea mea.

Pentru prima oară în cei cinci ani de când mă ghidează prin natura sălbatică a României, îl rog să-mi acorde un interviu.

(Partea întâi)

– Otto, mi-ai spus cândva că cea mai mare parte din timpul tău liber și din economii i-ai investit pentru a explora Carpații românești, pe care acum îi cunoști ca-n palmă. Și tot de dragul munților României te-ai apucat – și ai reușit – să înveți limba română de pe internet, pentru a te putea descurca în interacțiunea cu localnicii. De ce munții României?

– Visam la Carpații românești încă din 1987; citisem o carte despre aventurile unui biolog ceh în Munții Călimani, între anii 1936-1937. N-am reușit atunci, în anii ’80, să plec nicăieri, pentru că în 1988 am intrat în armată, pentru doi ani. Dar în 1989 s-a prăbușit sistemul comunist și deodată eram liberi să călătorim. Am vizitat Munții Alpi austrieci – toată lumea de la noi a plecat spre Alpi în prima vară liberă, din 1990. Apoi, între anii 1991 și 1995 am făcut vreo cinci excursii în Carpații din Ucraina, care au făcut cândva parte din Cehoslovacia interbelică.

După care, în sfârșit, a venit momentul să fac o vizită în România. Citisem o carte, „Jocuri Carpatice″, unde era o descriere a Munților Căpățânii. Mi-a plăcut atât de mult ce am citit încât am pornit la drum. Era august 1996. De atunci vin în Carpații românești în fiecare an, uneori de mai multe ori pe an. În 2002 am stabilit un record, am venit de șase ori.

Între 1996 și 2019 am făcut circa 70 de excursii în România și am reușit să parcurg aproape toate crestele muntoase importante.

Între Himalaya și Alpi, alege Carpații românești

Însă dintre toți munții prin care am fost, cum ar fi Himalaya sau Alpii, prefer Carpații României pentru libertatea pe care mi-o dau. Aici am libertate de mișcare, pot să explorez. Pot dormi într-un cort pe vârful muntelui fără grijă. Există masive unde noaptea nu vezi lumină de jur împrejur, atât de îndepărtate sunt așezările omenești. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă să te contopești cu natura neîngrădit.

Și mai e ceva ce îmi place în munții României: aici încă putem să ne întâlnim cu viața bucolică. Turme de oi încă umblă pe pajiști montane, ciobanii încă trăiesc vara în stâne. Dulăii de stână protejează turmele de oi ca în vremuri mioritice. În Carpații cehești stânele și ciobanii au dispărut acum 80 de ani. Să păstrați această tradiție.

– Cum s-au transformat munții României din 1996, când ai venit prima oară, până astăzi?

– Mai întâi de toate, România s-a schimbat mult. În 1996, pe șoselele României mergeau multe mașini Dacia. Astăzi sunt mai multe mașini scumpe în România decât la noi. Și schimbarea se vede și în Carpați. După ce România a intrat în U.E. s-a dezvoltat mult economic, deci se vede clar că se construiește peste tot, chiar în zone montane. Când am vizitat Transalpina în 2006 nu era asfaltată deloc. Acum este. Nu pot să spun că e bine sau rău. Pentru dezvoltarea economiei este bine, dar pentru munte poate fi dezastruos, este clar. Există și zone montane unde transformarea nu se vede așa de evident.

Munții Vrancei – traversare pe muchia principală dinspre Nord-Vest. Muncitorii muntelui meșteresc natura zgomotos, fără întrerupere.

Foarte mult s-a dezvoltat zona Padiș, unde am fost prima dată în iunie 1997. Era mai puțină lume acolo atunci, dar probabil pentru că am vizitat zona în afara sezonului de vârf. Am revenit acolo în verile anilor 1999, 2000, 2003, 2004 și 2007. Și de fiecare dată traseele marcate prin Cheile Galbenei, Cetățile Ponorului de exemplu erau mult mai aglomerate. Aglomerația este în creștere după ce s-a asfaltat drumul din Sudrigiu spre platoul Padiș. Anul acesta a fost interzisă camparea la Poiana Glăvoi. Și gata, zonele frumoase – fiind accesibile ușor cu mașina personală – sunt expuse distrugerii din cauza numărului imens de vizitatori.

Asta se întâmplă peste toată România în zonele deja populate, din câte am observat. În Munții Rarău, în zona fostei cabane Rarău a fost construit un hotel nou și șosea până la ușa hotelului. Ce să mai vorbesc despre Platoul Bucegilor… În Retezat, anul acesta s-a redeschis drumul de la barajul Gura Zlata până la Poiana Pelegii. Am citit că e foarte aglomerat acolo. Eu m-aș fi bucurat să păstrați Retezatul în starea în care a fost în 1935, când a fost înființat Parcul Național Retezat, la propunerea lui Emil Racoviță. Să nu mai construiți nimic, decât câte o latrină în zona Lacului Bucura.

Trecerea timpului se vede chiar și în zonele muntoase izolate – defrișarea a ajuns și aici. Peisajul nu este doar dezolant, dar veți resimți efectele din plin. Sănătatea muntelui influențează direct starea de sănătate a oamenilor, chiar dacă locuiesc la sute de kilometri distanță, la oraș.

Munții Vrancei – urme de exploatare forestieră, august 2019

În ziua de astăzi dezastrul ecologic este mai mare, din cauza tehnologiei de exploatare și transport al lemnului

 

– Cum îți explici aglomerația pe munte, dincolo de drumurile de acces care permit accesul facil?

Văd mai multe cauze. Una ar fi lipsa de respect. Sunt mulți străini care nu sunt prea informați în legătură cu legea, au impresia că munții românești sunt sălbăticie absolută, unde nu trebuie să respecte nicio regulă. De aceea vin mulți turiști din Europa de Vest cu mașini 4×4, cu motociclete sau ATV-uri, să se dea pe creste. Sau să vâneze. La fel fac și românii, sunt agenții de turism locale care fac business din așa ceva. Am citit despre un accident în Munții Călimani, iarna trecută. Un snowmobil a fost surprins de o avalanșă sub Vf. Pietrosul. Ireală situație.

Acum 20 de ani traficul nu era așa de intens pe munte. Mi se pare că mersul pe munte a devenit modă. E ok când lumea vrea să meargă pe munte. Dar pe munte trebuie să mergem conștienți de impactul pe care îl producem, să experimentăm natura din plin și nemijlocit. Eu cred că în mare parte sunt de vină și rețelele sociale, care declanșează în unii dorința de a merge la munte ca să facă selfie-uri mișto. După turiști vin antreprenorii. Acum munții sunt comerț, business.

– Cum comentezi defrișările pe care le întâlnești? Ce efecte produc ele deja în zonele montane?

– Defrișările le văd acum peste tot în Carpații românești. Și nu numai acolo. Se taie peste tot lanțul Carpaților până în Cehia. În fapt, pădurea se taie din secol în secol sau în perioade mai scurte sau mai lungi. Avem tradiția aceasta din secolul al XVIII-lea. Înainte se tăiau pădurile în mod haotic, nu se replantau copaci, pădurile se refăceau singure. Doar pădurile la lizieră, la limită cu golul alpin, erau protejate. Pădurile în zone inaccesibile atunci au scăpat de tăiere.

De exemplu, aproape toată suprafața din Munții Maramureșului era defrișată în anii 1860 (sursa: Studien uber die Staatswalder in Podkarpatská Rus-Erster Teil; autor: Doc. RNDr. Et Ing. Alois Zlatník; Prague 1934.) La fel a fost tăiat și malul stâng al Bistriței Aurii.

Până în 1950 au existat vreo 6000 de km de căi ferate înguste. În Munții Vrancei lemnul a fost exploatat cu ajutorul de linie Covasna-Comăndau; și în Valea Bâscăi Mare. Cu ajutorul dat de căile ferate înguste erau defrișate masive muntoase întregi din Carpați. Deci distrugerea naturii în zonele montane nu-i ceva nou.

VEZI ȘI VIDEO: Otto Hauck în Munții Vrancei

Dar în ziua de astăzi dezastrul ecologic este mai mare, pentru că sunt disponibile mijloace de exploatare și transport al lemnului care atunci nu existau. Drumurile de TAF, care intră în adâncime, sunt mai puternice decât caii sau mocănițele, ce foloseau oamenii pe vremuri. Că se taie legal sau ilegal, drumurile de TAF distrug pământul pentru totdeauna; murdăresc apa pe suprafațe întinse (se folosesc fire de apă pentru exploatarea lemnului). Nu se respectă arii protejate, deci pădurile încă virgine sau quasivirgine sunt exploatate pe scară întinsă. Se taie acolo unde nu s-a tăiat lemnul niciodată. Sau, dacă se întâmpla în trecut, cazurile erau izolate printre localnici, însă lemnul nu se vindea în zone îndepărtate, cum se face în ziua de astăzi.

Când se rad versanți întregi se petrece următorul fenomen: pământul rămâne expus soarelui și secetei. Solul se va acoperi cu vegetație de poiană, deci pădurea cu greu se poate reface singură. Iar dacă se reface prin plantare (pe cale artificială) – de obicei molid în zone montane – pădurile vor ceda din cauza vântului, a zăpezii sau insectelor dăunătoare, pe scară întinsă, peste câteva decenii. Și istoria se va repeta.

Între timp, prin exploatare masivă, se pierde apa din pămănt în mod alarmant. Apa deja lipsește în subsol în mare parte a lumii. Și în Carpați se vede diferența. Izvoare care, acum câțiva ani, erau pline de apă curgătoare… acum nu se mai zăresc.

În orice caz, efectele sărăcirii surselor de apă și ale degradării solului se vor înrăutăți în anii următori.

(Va urma)

***

© Acest text este protejat de drepturi de autor și nu poate fi copiat – integral sau parțial – , și nici utilizat în vreun fel fără acordul scris al autorului.

Dacă ești jurnalist/publisher, poți prelua ce îți este util în baza unui acord de licențiere de conținut. Scrie-mi aici: contact@larisaghitulescu.ro

 

Credit fotografii: Otto Hauck

***

Pentru a primi pe e-mail partea a doua a interviului / Dacă nu faci deja parte din comunitatea mea de cititori și consideri util ce scriu, te invit să completezi acest scurt formular. Durează mai puțin de un minut.

***

Alte articole pe același subiect:

(Surse): Firme IKEA se pregătesc să exporte „masiv” către Asia

ANALIZĂ – EXCLUSIV: Cartoful fierbinte, de la Schweighofer la suedezi (I)

INTERVIU: „Etichetele provin din neînțelegerea lucrurilor” (II)

© 2018 Larisa Ghitulescu.